Ce puține cărți am citit toamna asta, dar ce alegeri minunate am făcut - așa aș putea să descriu pe scurt lecturile mele din toamnă. Nu mi-am făcut pe cât de mult timp mi-am dorit pentru citit, au intervenit multe, dar măcar am fructificat bine timpul ăla puțin petrecut cu o carte în mână. Am fost surprinsă constatând că 3 din 5 cărți sunt scrise de autori români, n-a fost voit, așa s-a nimerit. Am făcut însă multe descoperiri bune pe categoria asta în ultimii ani.
A înflorit liliacul, de Rodica Ojog-Brașoveanu
Am vrut să încerc și altceva de la Rodica Ojog în afară de romane polițiste, așa că am ales un roman istoric de data asta. Mi-a plăcut atât de mult încât mai vreau și altele.
Acțiunea este conturată în jurul complotului împotriva domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cu o împletire excelentă între personalități istorice și personaje fictive bine conturate, între evenimente reale și ficțiune, cu un limbaj arhaic și dialoguri delicioase.
Sunt printre preferatele mele romanele istorice, sunt cea mai plăcută modalitate de a mai adăuga informații noi la bagajul cultural și mă bucur că în ultimii ani am descoperit multe astfel de romane bune de la autori români. Poate fac cândva o listă.
Cartea oglinzilor, de E. O. Chirovici
Fără să îmi propun asta, s-a nimerit ca următorul roman terminat să fie tot al unui autor român, numai că la acesta dacă ignoram complet cine a scris-o credeam că autorul e american fără vreun dubiu - judecând după locuri, personaje și construcție. O aveam pe wishlist de mult timp, atât de mult încât nici nu mai știam ce m-a determinat s-o pun pe listă.
N-am început cartea cu așteptări, sunt întotdeauna sceptică la orice thriller sau polițist dacă nu cunosc deja autorul, însă de data asta am fost plăcut surprinsă. Mi-a plăcut cum e construit romanul, că are niște elemente care ies puțin din tiparul clasic al genului și nici nu prea "a scăpat" indicii pentru a dezlega cititorul misterul înainte.
Povestea e împărțită în trei părți, misterul gravitează în jurul unei crime - cum altfel? - însă modul în care e spusă povestea mi s-a părut captivant, iar mesajul de final minunat ales și pentru că nu oferă nicio dezvăluire îl las și aici:
"Toți se înșelaseră, toți văzuseră doar propriile obsesii dincolo de ferestrele prin care încercaseră să privească și care se dovediseră a fi niște oglinzi."
Procesul, de Franz Kafka
Aveam început acest roman faimos de mult timp, însă cu toată aprecierea pentru geniul din spatele ei și modul în care o acțiune halucinantă și absurdă scoate în evidență probleme reale din societate, trebuie să recunosc că au fost momente în care m-a pierdut.
Distopiile sunt de obicei printre preferatele mele, cu descrierile foarte lungi nu am o problemă (nu m-au deranjat absolut deloc la „Război și pace”, „Un veac de singurătate” etc), iar cum scrie Kafka îmi place, nu e prima carte pe care i-o citesc, doar nu m-a captivat total în ciuda faptului că e fascinant cum a gândit povestea.
Parcă a lipsit ceva ca să fie cu adevărat convingător și cred că dacă avea timpul necesar pentru a finaliza romanul nu ajungea să fie publicat în forma asta - Procesul și America fiind cărți publicate de un prieten după moartea autorului.
E unul dintre cazurile în care trebuie să accept că un clasic nu îmi place în mod deosebit, chiar dacă îi pot vedea valoarea. Bănuiesc că se numește maturitate? Îl las ca e-book în link, tot așa l-am citit și eu.
Din cer au căzut trei mere, de Narine Abgarian
A fost o lectură emoționantă, o poveste dură și totuși frumoasă, în care tradițiile locale se împletesc cu fantasticul. Întreaga acțiune se petrece într-un sat izolat din Armenia în care au mai rămas doar câțiva oameni bătrâni și greu încercați, dar care nu se lasă înfrânți.
Mi-a dat sentimentul de familiar, poate pentru că tradițiile și superstițiile se aseamănă cu ale noastre, iar mie a reușit să-mi trezească interesul față de Armenia dincolo de capitală și alte câteva locații turistice populare, despre care am mai citit în trecut.
Recomand, m-a captivat și m-a atins, mi-a plăcut cum e scrisă cu slalom între diverse perioade pentru a spune poveștile oamenilor rămași în sat, povești presărate cu multă fantezie.
Mirona, de Cella Serghi
Am fost la fel de repede prinsă de stilul autoarei și de personajele acesteia cum s-a întâmplat la primul roman pe care i l-am citit: Pânză de păianjen. Structura e asemănătoare, personajul principal e tot o fată cu multe neliniști și căutări, iar în loc de jurnale e un roman în roman care e construit însă tot ca jurnal de viață.
Contextul și locurile sunt însă mult diferite, familia Mironei e la polul opus față de cea a Dianei din Pânză de păianjen, multiplele planuri care se întrepătrund aici sunt în majoritate în București și în Paris, iar acțiunea e plasată în timpul celui de-al doilea război mondial. Mi-a plăcut mult, inclusiv construcția aparent haotică, descrierile poetice, sentimentele puternice pe care mi le-a stârnit.
Povestea de dragoste din acest roman cu greu se poate numi astfel, personajul masculin îmi doream să dispară mai repede, mi-a stârnit o repulsie cum rar mi se întâmplă și totuși nu subliniez asta ca pe o critică, e de fapt o apreciere a modului în care le-a dat viață personajelor, atât de convingătoare încât să uiți, pierdut printre filele cărții, că e doar o poveste fictivă construită pe un fundal istoric real.
M-a purtat pe urmele Mironei prin tot - locuri, evenimente, personaje. E și aceasta o carte pe care aș putea să o includ pe lista romanelor istorice bune scrise de autori români - chiar dacă nu e în totalitate din acea categorie, dar descrie frunturi din România în vreme de război. În unele ediții are titlul „Cartea Mironei”.
>>Cel mai bun preț găsit aici<<
>>Cel mai bun preț găsit aici<<
Link-urile inserate în articol sunt de afiliere - în urma
achizițiilor realizate prin accesarea acestora primesc un mic comision.
Nu influențează cu nimic prețul de achiziție și recomand doar magazine / librării
de la care și eu cumpăr!
.jpg)
Niciun comentariu